Legenda lui Tudor Dobrogeanu: de la cârciuma din Tulcea la haiducia prin bălțile Dunării
În Tulcea de altădată, pe vremea când orașul se afla sub stăpânire otomană și dreptatea se împărțea după rang și avere, ar fi trăit un negustor pe nume Tudor Dobrogeanu. Omul avea bani, vii, mori și o cârciumă cu mușterii darnici. Dar, mai presus de toate, avea o soție pe nume Voica, a cărei frumusețe rară avea să tulbure până și liniștea pașei.
Tudor era un negustor priceput și om cu stare. Se însurase cu Voica și o pusese cârciumăreasă. Afacerea mergea strună, iar la cârciuma ei veneau bărbați cu bani, cu animale și cu intenția de a bea doar un pahar. Numai că frumusețea femeii le strica socotelile. Balada „Tudor Dobrogeanul”, publicată de C. N. Mateescu în 1909, povestește cu umor că cine venea călare pleca cu șaua în spinare, iar alții soseau cu șase boi și se întorceau doar cu doi. Mușteriii plecau mult mai ușori decât veniseră.
Tudor prospera, Voica era admirată, iar vestea frumuseții ei a ajuns, până la urmă, unde nu trebuia: la pașă. În varianta mai târzie a legendei, înaltul dregător otoman pune ochii pe Voica și hotărăște că o dorește. Faptul că femeia avea deja bărbat părea, pentru un om obișnuit să primească tot ce poftea, un amănunt fără importanță. Numai că Voica îl refuză.
De aici încep necazurile. Pașa nu poate cumpăra dragostea femeii, dar poate să-i nenorocească bărbatul. Așa că Tudor se trezește sufocat de biruri. Plătește și iar plătește, își vinde viile, moșiile și morile, dar datoria nu se termină niciodată. Cântecul popular măsoară lăcomia stăpânirii în câteva versuri: „Tot pe an cazan cu bani, / Și pe lună o pungă plină.”
Disperat, Tudor pleacă tocmai la Constantinopol, să ceară dreptate împăratului. Povestește cum și-a pierdut averea și cum birurile l-au adus la sapă de lemn. Răspunsul primit este năucitor prin simplitatea lui. După cum arată versiunea reprodusă de Apostol D. Culea în 1928, stăpânitorul îi cere: „Să-ți dai tu pe mândra ta”. După atâta drum, Tudor descoperă că dreptatea avea un preț, iar prețul era chiar nevasta lui.
De aici, povestea capătă două drumuri. În balada publicată de Mateescu în 1909, Tudor ajunge să-și cedeze soția pentru a scăpa de biruri, iar apoi moare de supărare. Un sfârșit trist, în care omul simplu este zdrobit de o stăpânire împotriva căreia nu poate face nimic.
Dar legenda povestită mult mai târziu prin satele Dobrogei îi rezervă lui Tudor o soartă mai vitejească. În această versiune, negustorul refuză să-și sacrifice dragostea, o ia pe Voica și fuge în bălțile Dunării. Acolo își strânge o ceată de haiduci și începe să se răfuiască cu oamenii stăpânirii. Răzbunarea ajunge până la pașa care îi provocase nenorocirea. După o vreme petrecută prin ascunzișurile Deltei, Tudor și Voica ar fi plecat spre alte locuri, unde și-au găsit liniștea. Unde anume, povestea nu spune.
Legenda lui Tudor Dobrogeanu are o vechime documentară respectabilă. Balada apare în volumul „Balade”, publicat de C. N. Mateescu în 1909, la paginile 86–92. Interesant este că această versiune este indicată ca fiind culeasă în comuna Albești, din Argeș, semn că povestea circula și dincolo de Dobrogea. În 1928, Apostol D. Culea reproduce fragmente din ea în cartea „Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea”, la paginile 58–60, folosind povestea lui Tudor pentru a arăta cum apărea povara haraciului în cântecele populare. Autorul menționează și existența unor variante consemnate de alți culegători, printre care Teodor T. Burada și G. Dem. Teodorescu.
O versiune mult mai apropiată de legenda haiducului tulcean, cu Voica, pașa îndrăgostit și fuga în Baltă, este atribuită folcloristului Alexandru Florea, care ar fi cules-o în 1959, de la un bătrân din satul Dorobanțu. Această atribuire apare în relatări publicate în 2014, dar textul original al culegerii nu a putut fi verificat. Nici existența istorică a personajelor nu este dovedită.
De cârciuma Voicăi nu mai știe nimeni. Nici de pașa care ar fi râvnit-o, nici de locurile prin care Tudor și-ar fi purtat ceata. Dacă au existat, urmele lor s-au pierdut în Tulcea schimbată de atâtea ori de istorie. Dar undeva, într-o baladă veche, cârciuma este încă plină, Voica este încă frumoasă, iar câte un mușteriu pleacă spre casă fără boii cu care venise. Spre bucuria negustorului Tudor, care încă nu știe ce necaz îi va aduce frumusețea nevestei sale.
